Suntem oarecum ușor frustrați de lucrurile pe care nu le putem explica, dar există un paradox într-un puzzle. Paradoxurile apar ca niște contradicții, iar o mare parte din bolile mintale se prezintă ca o contradicție. Mulți oameni par să fie fericiți și să "aibă totul la un loc" când, de fapt, s-ar putea simți mai goi pe zi ce trece.

Acesta este un paradox.

Un alt paradox este modul în care se oferă oportunitatea de vindecare. Ori de câte ori mărturisim puzzle-ul că suntem copleșiți de durere, disperare sau îngrijorare și nu știm ce să facem, acolo, la vedere, uneori, este șansa de vindecare. La sfârșit este începutul. Contrariile sunt uneori destul de apropiate una de alta. Dar o împietrire a inimii, pentru că vrem ca lucrurile să se desfășoare în moduri care au sens pentru noi, nu ne face nici o favoare. Nu putem să "ieșim dintr-odată" din depresie sau din anxietate.

Sunt prea fidele expertizei noastre pentru asta. Multe paradoxuri sunt mistere care nu pot fi explicate și care trebuie doar acceptate. Lucruri precum depresia și anxietatea cer o reacție eficientă. Și printre aceste răspunsuri puternice ar fi să ajungem la o aprobare a puzzle-ului înainte de noiaceastă boală ar putea fi de nedescris. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm. Nu trebuie să avem capacitatea de a explica totul pentru a înțelege că lucrurile sunt ceea ce sunt.

Boala mintală

Să fie oare că există un paradox în modul în care se manifestă bolile mintale? Că cheia este predarea și eliberarea, mai degrabă decât păstrarea puterii noastre? Atunci când acceptăm puzzle-ul, care ne duce în eliberare și renunțare, mintea și inima noastră se deschid brusc la opțiunile de asistență. Rușinea noastră este depășită și s-ar putea chiar să înțelegem că nu avem de ce să ne fie rușine - nu este voia lui Dumnezeu să ne simțim inadecvați în vreun fel.

Este de fapt voința lui Dumnezeu ca noi să ne predăm în fața lui în prezența unor cunoștințe pe care nu le putem cunoaște. Atunci când renunțăm să mai încercăm să înțelegem ceea ce ar putea fi de neînțeles, suntem deschiși la călăuzirea lui Dumnezeu și la ajutorul pe care ni-l poate oferi prin diferite căi clinice. Ar trebui să ne încredem în cei care au o credibilitate care poate fi susținută pentru a ne ajuta. Una dintre cheile primare ale vieții este cea a aprobării și, mai bine zis, aprobarea acestor mistere pe care pur și simplu nu le putem explica.

Dar aprobarea, ca o consecință, este o călătorie. Cu cât mai mult putem lua aceste enigme care nu pot fi explicate, cu atât mai mult ne-am maturizat. Iar maturitatea, din moment ce este scopul, și expansiunea, din moment ce este procedura; acestea sunt cu adevărat adevăratele scopuri ale vieții. Atunci când suntem blocați în interiorul unei găuri care este depresia, sau când ne exploatăm mereu la o zvâcnire aprehensivă a capului și a inimii haotice, aspectele maturității și ale creșterii par a fi dincolo de noi.

Concluzie

Pe măsură ce acceptăm puzzle-ul, deschidem ușa către încredere, iar speranța este cea de care vom avea nevoie pentru a ne croi drum către viitor, către o formă de a fi sigură, fiabilă și de încredere. O astfel de speranță generează pace. Acceptarea faptului că, ocazional, anxietatea și depresia sunt puzzle-uri ajută foarte mult. În realitate, aceasta poate deschide ușa către încredere. Și, deși acceptarea poate fi un loc dificil de atins, așteptarea este cea care ne duce până acolo de-a lungul călătoriei.